Barbarii – 7 / Popoarele Germanice

Popoarele germanice sau triburile germanice sunt un grup istoric de popoare care pot fi considerate “cu adevarat europene”. Originea lor a fost europeana chiar daca sunt considerati prin limba ca indo-europeni. Există diferite etimologii pentru cuvântul "germani". Ca adjectiv, el este pluralul adjectivului "germanus" (de la "germen" ("sămânţă"), care are sensul de "înrudit" sau “vecin”. Ca etnonim, acest cuvânt este atestat pentru prima oară în anul 223 î.Hr., în inscripţia "Fasti Capotolini", De Galleis Insvbribus Et Germ, unde ar putea pur şi simplu să se refere la popoare "înrudite" sau vecine cu galii. Dacă substantivul ulterior "Germani" provine din acest cuvânt, s-ar putea ca el să vină de la faptul că romanii vedeau triburile germanice ca aliaţi ai celţilor sau ca vecini ai celtilor.

Traducerea termenului in “vecin” ar putea fi bazata pe traducerile din diferite dialecte celtice. De exemplu, in irlandeza gair in galica velşa ger. Toate aceste traduceri isi au radacina in proto-indo-europenele khar-, kher-, ghar- care au fost la baza cuvantului “apropiat” , vecin si in greaca veche inferior (chereion). Gasim aceasta radacina semantica pana la hitiţi. Probabil ca germanii s-au auto definit (endonim) ca Suebi, nume care probabil a precedat numele de germani in latina, intrand in original si devenind mai tarziu swē-ba / subo, adica inferior. Germanii denumeau pe toti care nu erau gemani walha (de aici vine si vlah/s dar si Wales, Welsh, Cornwall, Walloons). Cam prin secolul al V-lea intra in limbaj sinonimul la germani, teutonicus (teuton) care provine de la latina vulgara a evului mediu (vulgate). Cuvantul, care desemneaza astazi pe germani, deutsch provine de la germana veche "diutisc" (diot – om /oameni).
In primul secol d.Hr, Tacitus ii clasifica pe germani in 4 grupe distincte: (1) Osterionii - germanii de la Oder la Vistula; (2) Istveonii - cei care locuia in regiunea Rinului de jos; (3) Irminonii - cei care locuiau pe malurile Elbei si (4) Ingevonii - ce care locuiau in Iutland – Danemarca.

Popoarele germanice s-au răspândit în Europa în timpul Antichităţii Târzii şi al Evului Mediu Timpuriu. Limbile germanice au devenit dominante de-a lungul graniţelor romane (Austria, Germania, Olanda şi Anglia), însă în restul provinciilor romane apusene, imigranţii germani au adoptat dialecte latine. În plus, toate popoarele germanice s-au convertit la creştinism si au jucat un rol important în trecerea de la Imperiul Roman la Europa Medievală.

Mai multe despre fiecare in parte in postarile viitoare.



Raspunsuri: Hunor si Magor / Gog si Magog

Raspuns lui @richard: Hunor si Magor nu au cum sa apara in Biblie, legenda despre acesti stimabili printi dateaza din secolul al XIII-lea d.Hr; Biblia compusa din Vechiul Testament si Noul Testament a fost scrisa in forma pe care o cunoastem noi, aproximativ un mileniu si jumatate sau mai mult pentru Vechiul Testament si un mileniu si inca un secol, doua, pentru Noul Testament. Dar, in legenda respectiva se povesteste despre Hunor si Magor, care sunt doi oameni. Gog si Magog sunt numele unei tari/imperiu si a unei locatii geografice si numele unui conducator al acestei locatii/tara/imperiu. Adica nici un fel de asemanare, nici pe departe. Despre Gog si Magog voi povesti mai jos in raspunsul pentru @razvan.

Hunor si Magor este o legenda fondatoare a unei natiuni, care probabil este lipsita de orice baza istorica, intr-un fel asemanatoare cu povestea lui Romulus si Remus la romani sau Hengist si Horsa la saxoni. Hunor si Magor apar pentru prima data in scris cam prin secolul al XIII-lea, in manuscrisul lui Simon Kézai numit Gesta Ungarorum. Kézai incearca sa construiasca niste stramosi comuni ai ungurilor si ai hunilor, in felul in care ungurii ar fi posesorii traditiilor hune (lucru de loc cu merite deosebite, avand in vedere ceea ce stim astazi despre aceasta "civilizatie" ). Legenda descrie cu lux de amanunte niste lucruri interesante, insa absolut in afara istoriei. Singura legatura care ar putea avea conotatii biblice ar fi ca acesti doi printi sunt desemnati ca fiii lui Nimrod biblicul, amintit in Geneza 10:8-9Ca Nimrod, viteaz vînător înaintea Domnului.” Lucru problematic, pentru ca majoritatea comentatorilor biblici, inclusiv subsemnatu, il considera pe Nimrod ca “tatal” Scitilor.

Legenda este preluata in secolul al XVI-lea de Istvan Werboczy (sper ca scriu corect numele) ca document politic pentru consolidarea drepturilor nobilimii ungare si sta la baza Tripartitum Codex. Cam atat - nimic in legatura cu Biblia sau cu Istoria adevarata. Din fericire pentru Unguri, ei sunt mai mult Avari decat Huni.
Raspuns lui @razvan: despre Gog si Magog. Aici am o problema, pentru ca Biblia (VT) aminteste doi Gog-ii, primul care este israelit 100% in Cronicile cunoscute in romana pe numele Cartea intiia a Paralipomenei 5:4Fiii lui Ioel: Şemaia, fiul său; Gog, fiul său; Şimei, fiul său;…etc si in Cartea lui Iezechiel 38:2Fiul omului, întoarce-te cu faţa spre Gog, din ţara lui Magog, spre domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului, şi prooroceşte împotriva lui!” s.a.m.d. De aici incolo incep o groaza de speculatii cam cand, cum, unde si impotriva cui trebuie sa aiba aceasta lupta finala; dupa venirea/reintoarcerea Mesiei sau inaintea lui. Daca aceasta conflagratie va duce la finalul istoriei si la judecata de apoi. Unde ar cam trebui sa fie ? In valea dintre muntii Meggido (Har Meggido), adica Armagedon sau poate in nordul, estul, vestul sau sudul tarii sfinte. Singurul loc care ar fi actual este Iranul, care ar putea fi o locatie specificata de Saadia Gaon, cam acum un mileniu si ceva. Deoarece povestea este extrem de mistica si complicata si a stat si la baza Apocalipsei din Noul Testament, ca sa nu vorbim de zecile apocrife inaintea acestei carti canonice, nu doresc sa desfasor intreaga povestire. Pentru Magog sunt "definitivate" 4 teritorii: Anatolia, Iran Rusia si Germania.

Sa auzim de bine si sa ne intoarcem la postarile istorice, incepand de maine.

Barbarii – 6 / Despre surse: Geţii nu sunt Goţi

Postarea viitoare va fi un "excursus", in care voi discuta cateva intrebari care s-au pus in legatura cu unele lucruri legate (si nu prea) de postarile precedente. In orice caz a venit timpul in care vom trebui sa discutam despre sursele primare pe care le avem si un lucru foarte important pentru mine in special, despre cateva confuzii istorice care au dat peste cap cateva din prezumtiile care au dainuit de secole.

Istoria se face din surse. Sursele primare au intotdeauna intaietate asupra surselor secundare si ambele primeaza in fata comentariilor "despre surse." Daca doriti sa cititi o postare "despre sursele istorice" bineinteles ca va voi recomanda postarea mea de pe blogul Paleografia (aici linkul).
Astazi este clar ca teritoriul modern al Romaniei a fost o anticamera a civilizatiei Europene. Din nefericire, zecile de ani de protrocronism ne-au invatat ca noi, romanii, avem origini clare, sanatoase si bine puse la punct. Noi romanii suntem Romani-Geto/Daci sau invers, depinde de perioada de referinta a protrocronismului respectiv. Din fericire pentru noi, mostenirea pe care o purtam este mult mai bogata decat cea pe care au dorit-o o parte din carturarii trecutului si o majoritate a conducatorilor nostri politici. Romanii sunt o sinteza a tuturor celor care au trecut pe aici, parte au ramas, parte au plecat mai departe, o parte s-au imbinat cu alte popoare, care venisera inaintea lor si se asezasera pe aceste meleaguri. Postarile viitoare, in care voi vorbi despre Geti, Cumani etc. vor deveni putin mai atente, in special din cauza terenului minat in care intru.

Va cer scuze de la inceput daca voi rasturna o parte din ceea ce voi considerati piatra de temelie a cunoasterii voastre istorice. Sper sa va pun la dispozitie o bibliografie destul de cuprinzatoare pentru a sustine afirmatiile mele.
Geţii nu sunt Goţi - Primul care a utilizat etnonimul "got" ca sinonim pentru “get” a fost împăratul intelectual Iulian, cunoscut si dupa porecla Apostatul (361-363d.Hr); aveti o postare despre el pe Bibliophyle, aici. În secolul al IV-lea, echivalenţa a fost adoptată şi de alţi autori, iar prin scrierile istoricului latin Claudianus (începutul secolului V) şi mai ales ale lui Orosius (autor iberic de origine gotă), apoi prin ale istoricilor Cassiodor şi Iordanes, confuzia a cunoscut o răspândire largă. Lucrarea lui Iordanes întitulată Getica era consacrată istoriei goţilor. O altă lucrare importantă este a lui Heinrich Pantaleonis, cu titlul Cartea eroilor naţiunii germane, în care regii daci sunt prezentaţi ca fiind goţi. Bineinţeles lucrurile sunt asa cum stim astazi, totusi istoria este cateodata putin cam intortochiata si noi vom face tot posibilul de o a lamuri.

Maine postare, in care raspund unor intrebari, asa cum am mentionat la inceput.

Barbarii – 5 / Pecenegii

Ca si Hunii, Pecenegii au fost gazduiti pe aceste meleaguri si vrem sau nu fac parte din etnogeneza poporului roman. Ca si hunii, pecenegii sunt un popor care si-a inceput migratia dinspre Asia centrala spre Europa de est. Pecenegii (lat. bisseni sau pacinacae), au fost un popor nomad, de origina turcica, care in veacul al IX-lea au populat nordul Mării Negre, iar în secolele XI-XII au pătruns în Peninsula Balcanică. În limba greacă, din sursele bizantine, au fost cunoscuţi ca Patzinaki, în limba turcă se numeau beçenekler sau pacanak. Etimologia numelui este bazata probabil pe cuvantul "bajanak", care poate insemna de la inrudit, aliat, pana la cumnat.

Printre putinele surse primare pe care le avem despre pecenegi, cea mai importanta ar fi “De administrando imperio”, scrisa de împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul (905 - 959) - nu cine stie ce imparat, dar un bun istoric. Profirogenetul ne povesteste ca: “Pecinegii erau opopulaţie nomadă, care se deplasa în funcţie de ploi şi de locurile de păşunat” şi că erau bogaţi de pe urma controlului exercitat asupra rutelor comerciale şi a negoţului de sclavi, blănuri şi ceară. Tot din scrierile lui aflam ca în jurul anului 950, teritoriile pecenege se întindeau de la Siret sau chiar de dincolo de Carpaţii orientali pe o distanţă de parcurs de patru zile de Tourkias (Ungaria). Teritoriul lor, supranumit Patzinakia, era împărţit în opt provincii cu acelaşi număr de principi (hani): Iavdiertim (la Nistru), Kuartsitsur, (Kabukşîn)gila (la Prut), Sirukalpeis (la Doneţ), Borotalmat (la Don), Charavon (la Nipru şi Bug), Giazichopon (la Dunăre), Vulatsopon (la Don). Numele propriu zis al tribului (a doua parte) este contopit cu numele unui şef: Iavdi, Kuartsi, Siru, Boro, Chara, Giazi, Vula.
Porfirogenetul menţionează că pecenegii din trei „provincii” (trei triburi) erau supranumiţi Kangar, fiind mai viteji şi de obârşie mai aleasă decât ceilalţi. Denumirea fusese atestată anterior si nu constituie o apariţie singulară, fiind atestată anterior de cronicarul armean Lazar Parpeci la finele secolului al V-lea şi de două martirologii siriene din secolul al VI-lea.

O revolta a pecenegilor impotriva Imperiului Bizantin este semnalata de un cronicar arab Marzawi in lucrarea lui Kitab al-masalik wa'l-mamalik (Cartea drumurilor şi regatelor”) care scrie despre o rascoala din 1078 a pecenegilor Tatos, Seslav şi Satza (Sacea), cel mai probabil în sudul Dobrogei şi în Teleorman. Legat de istoria celor trei şefi pecenegi, a existat o teorie, oficializată pentru o perioadă, teoria primelor formaţiuni statale româneşti, teorie elaborată de Nicolae Iorga şi N. Bănescu, dar dovedită departe de a fi adevarata.

După revolta din 1078, pacea încheiată de Alexius I Comnenus cu pecenegii a recunoscut noua situaţie creată la Dunărea de Jos de statul peceneg. Această formaţiune statală a ajuns în jurul anului 1087 sub dominaţia pecenegului Tzelgu (Celgu? sau Salgo) şi s-a aliat cu regele ungur detronat Solomon (Salamon), apărând astfel o coaliţie antibizantină destul de puternică. În unele documente, hanul Kutesk este menţionat ca fiind căpetănia pecenegilor din Moldova în sec. al XI-lea, deşi unii istorici îl consideră ca fiind cuman.

Interesant de mentionat ca un carturar arab, Abu Hamid al Garnathi gaseste ramasitele pecenegilor pe la mijlocul secolului al XII-lea, amestecati cu Ungurii de pe malurile Tisei, traind intr-un crestinism aparte, dar fiind de fapt musulmani deghizati. Alti pecenegi au ramas in peninsula Balcanica, la sud de Dunare, traind o viata nomadica si denumiti Yörüks, care in timpul invaziilor otomane au devenit toti musulmani, probabil stramosii musulmanilor care traiesc astazi in Macedonia.

Barbarii – 4 / Hunii 3 – Societatea

Nu cunoastem prea multe despre limba pe care au vorbit-o hunii, majoritatea informatiilor despre ei le avem din surse exterioare. Cele mai multe informatii despre huni, limba si obiceiurile lor le-am primit de la Priscus, un invatat de origine traca, filozof si istoric, care a fost ambasadorul imparatului Bizantin Theodosius al II-le la curtea lui Attila in 448. El ii descrie pe huni in Istoria Bizantului scrisa de el si in care include si perioada Huna (istoria lui termina cu imparatul bizantin Zeno). O alta sursa exterioara ar fi "Getica," scrisa de Jordanes, cam la o suta de ani dupa moartea lui Attila. Societatea huna este descrisa cu foarta putina simpatie si este considerata de acesti autori extrem de cruda si "barbara." Hunii, dupa aceste surse, isi sacrificau copii care se nasteau cu diformitati fizice, dar isi deformau copii de gen masculin producandu-le cicatrice faciale si deformandu-le nasurile pentru a-i face mai "fiorosi" la maturitate. Schelete ale hunilor dezgropate in asezaminte in care au trait aceste triburi au dezvaluit si deformatii voite ale craniului, probabil din aceeasi cauza.

Cititi articolul si comentati pe Politeia World

Barbarii – 3 / Hunii 2 - Attila

Attila (406–453 d.Hr.) este considerat cel mai important rege al hunilor, domnind între anii 433-453. Născut într-o familie nobilă, orfan de mic copil, a fost crescut de unchiul său Roas pe care l-a urmat la tron, împreună cu fratele său Bleda. Etimologia numelui sau este extrem de interesanta. Limba Hunilor a facut parte din familia limbilor turco-ugro-altaice. Sursa numelui poate fi una din cele doua alternative, prima ar fi “marele fluviu” Atyl-Atal, numele turcesc al fluviului Volga. O a doua alternativa ar fi "atalîk"-ul turcesc care poate fi tradus si "tatuc". In turca medievala "atalîk" insemna demnitar sau "nobil demnitar." Aceasta definitie ne aduce la o interesanta similitudine intre tatal-hunilor la tatal-turcilor Atatürk. Atal in traducerea "tatuc" a fost transferata si in alte limbi "atya" in maghiara, otetz în rusă sau “ataman” în ucraineană. Daca tot vorbim de etimologie putem constata ca Attila este menţionat ca Etzel în Cântecul Nibelungilor ("Nibelungenlied"), de asemenea ca Atli în legenda nordică Volsunga Saga şi ca Attilius în Thidrekssaga; în germana veche "Attli" însemna "tatăl" sau "cel bătrân", probabil avand aceeasi sursa lingvistica.
Contrar credintelor populare, Atila “Biciul lui Dumnezeu” a fost un om cult. În tinereţe a trăit la curtea din Ravenna, ca ostatic si a avut doi profesori cunoscuti in antichitate Eusebius din Cremona, grecul si Simon din Corint, evreul. Prezenţa sa acolo era o garanţie că hunii conduşi de unchiul său nu vor ataca Imperiul Roman de Apus. Dupa moartea unchiului sau, considerat de el ca tata adoptiv si impreună cu fratele său Bleda, a continuat politica de unificare a triburilor hune, politică începută de Rua (Roas, Ruga). Noul regat, asupra căruia a domnit din anul 434 împreună cu fratele său Bleda, cuprindea populaţii eterogene, întinzându-se de la Caucaz până la Rin. În anul 445 Bleda a fost ucis din porunca lui Attila, iar după aceea centrul politic al formaţiunii controlate de el s-a stabilit în Câmpia Tisei.

Au urmat ani de războaie şi de cuceriri pentru Attila, care şi-a extins regatul de la Volga până la Dunăre şi de la Marea Baltica până la Munţii Carpaţi. În anul 447 armata lui Attila ajunge până la hotarele Constantinopolului, condus în acea perioadă de Theodosius al II-lea. După cucerirea mai multor provincii din apropierea Constantinopolului, Theodosius este nevoit să plăteasca tribut anual.
În anul 451 se îndreaptă împotriva Imperiului Roman de Apus şi invadează Gallia. Este înfrânt în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice de către alianţa germanică alcătuită din vizigoţi, burgunzi şi franci, sprijiniţi de romani condusi de generalul roman Flavius Aetius. Bătălia a fost descrisă ca fiind una din cele mai sângeroase înfruntări din istorie, Attila pierzând aproape 200.000 mii de războinici. Învins, Attila se retrage, dar îşi adună o armată nouă, iar anul următor pleacă spre Roma. A cucerit multe oraşe ale Italiei, dar când a ajuns în apropierea Romei s-a întâlnit cu papa Leon I. Papa reuseste sa negocieze cu Attila si platindu-i o suma enorma de aur reuseste sa-l convinga pe Attila sa se retraga. În anul 453 Attila a pregătit o nouă incursiune în Italia, dar a murit înainte ca planurile sale să reuşească. Conform legendei, moartea lui Attila a survenit în noaptea nunţii sale cu prinţesa burgundă Hildchen (ung. Ildikó).

În epopeea Cântecul Nibelungior, Krimhild (Ildikó), în dorinţa de a răzbuna moartea lui Siegfried, se căsătoreşte cu Attila si în cele din urmă îl răzbună pe iubitul ei. Attila este prezentat în această legendă într-o lumină favorabilă, ca un conducător drept.

În izvoarele ecleziastice este menţionat faptul că la Mantova nu l-ar fi întâlnit numai pe Papa Leon I-ul , ci i-ar fi apărut înşişi sfinţii Petru şi Paul, ocrotitorii Romei, gata să apere Cetatea Eternă, si înfricoşat de această viziune ar fi decis să se retragă, aceasta temă se poate vedea intr-o splendida pictura a lui Rafael.

Istoriografia creştină l-a numit flagellum Dei ("biciul lui Dumnezeu"). O fortificaţie romană situată în apropiere de oraşul Schwabisch Gmund era menţionată încă în secolul al XIV-lea ca "Etzelsburg" ("Cetatea lui Attila"). De asemenea, un deal al satului Aţel (situat în apropiere de Sighişoara), al cărui nume german este "Hetzeldorf", "Etzeldorf", "Orasul lui Attila", păstrează tradiţia prezenţei hunilor în acele locuri. Conform miturilor locale, pe dealul respectiv ar fi înmormântată o căpetenie tribală a lui Attila, sau chiar Attila însuşi. Despre cateva legende despre Attila vom discuta in postarea de maine.

Barbarii - 2 / Hunii -1

Hunii au fost un popor nomad, de origine turcică-uralică. Sunt confundaţi de multe ori cu alanii, incluşi fortat în confederaţiile tribale hune (din care au făcut parte şi câteva popoare germanice, între care gepizii). Se presupune că etnogeneza acestui popor, compus probabil dintr-o uniune de triburi altaice, a inceput in China sau teritoriile nordice vecine. Această populaţie pare să fi fost identică cu triburile menţionate între secolele IV î.Hr. şi I d.Hr. de izvoarele chineze sub numele Hsiung-nu. Aceste triburi au întemeiat imperiul cunoscut in istoria chineza sub numele Hsiung. Primul mare han cunoscut (exclusiv din surse chineze) fiind Mao-dun (Mao-tun, Motun; pe turceşte Mete han), care a domnit după anul 209 î.Hr.