Barbarii – 26 / Cumanii, o introducere

Propun pentru inceput un fragment dintr-un interviu dat de Dl Neagu Djuvara ziaristului Vlad Bolocan. Sunt in parte adeptul profesorului Djuvara cu cateva nuanţe diferite pe care le voi expune in postarile viitoare. Asadar avem fragmentul propus.

Vlad Bolocan: Stimate Domnule Profesor Neagu Djuvara, aţi lansat la începutul lunii iunie, la Bookfest, o carte din care aflăm că Negru Vodă era cuman, că întemeietorii Ţării Româneşti medievale erau cumani. În alte contexte afirmaţi că descendenţa latină a românilor nu corespunde cu totul realităţii. Bulversaţi şi debusolaţi un pic lumea cu aceste afirmaţii. Noi, de fapt, în cele din urmă, cine suntem?

Neagu Djuvara: E foarte greu de stabilit din ce amestec am ieşit. Bineînţeles că Şcoala Ardeleană de la începutul veacului al 19-lea a mers mult prea departe, vrând să fim, într-adevăr, descendenţii unor colonişti de la Roma, din Italia. Lucrul este incert, în sensul că toată lumea ştie cum erau legiunile romane la începuturile veacului al doilea după Cristos. Legiunile nu mai erau ca pe vremea lui Cezar – aproape exclusiv romane, italiene. Aveau în componenţa lor multe din elementele provinciilor noi. De pildă, la noi, a existat timp de zeci de ani o legiune Sirica. Să ştiţi ceva, o legiune de 20 000, cu trecerea a sute şi mii de ani, poate aduce azi la două milioane de descendenţi.

Am fost frapat, când eram tânăr, împreună cu fratele meu, care era medic chirurg, să aflăm cum în regiunea Brăilei, pe o moşie a noastră, situată pe locul pe care a fost o raia turcească – deci golită de populaţie timp de sute de ani, bunicul meu, ca să aibă muncitori, îi aducea de la munte, de sus, din regiunea Râmnicului Sărat – e greu de imaginat o regiune mai curat românească din munţii Carpaţi –, muncitori care aveau printre ei nişte tipuri de arabi, incredibili! Deci, încă o dată, despre aceşti colonişti romani: mai întâi legionarii ei înşişi, pe urmă populaţiile din toată lumea romană (Galia, Africa de Nord şi din Orient probabil) – vorbeau cu toţii fatalmente latineşte, dar ca sânge latin/italian s-ar putea să fi fost minoritari. Cred c-au fost totuşi şi să vă spun de ce. Aici putem judeca după tipul fizic, dacă iei regiunile care au fost cu adevărat colonizate intens – adică Oltenia, Vestul Munteniei până la Argeş şi jumătatea de sud a Transilvaniei - până la Cluj, chiar mai mult de jumătate. …

Vlad Bolocan: Să ne întoarcem la cartea Dvs. De ce au făcut cumanii migratori ceva ce n-au făcut românii sedentari şi nu doar ei?

Neagu Djuvara: Aici o să vă dau un răspuns de filosofie a istoriei. Eu m-am apucat să scriu istorie abia la vârsta matură. Problema e că după plecarea la Stockholm, am avut o viaţă răvăşită de evenimentele istorice. Am început să studiez din nou după vârsta de 30 de ani, când timp de 20 de ani m-am concentrat asupra filosofiei istoriei şi abia la vârsta de 50 de ani am început să scriu istorie. A fost o obsesie a mea. Nu am vrut să scriu istorie până când nu înţeleg cum se scrie istorie şi ce a fost istoria universală. Aşadar, comparând ce a fost la noi cu ce a fost în alte părţi putem spune (şi asta vreau să le bag în cap românaşilor mei de azi): anormal ar fi fost ca primul stat român să fie creat de un moşnean român! Fiindcă nicăieri în lume – nici în istoria Chinei, nici a Indiei, nici a Persiei, nici a Egiptului, nici a Imperiului Roman – când se dărâmă un imperiu şi după sute de ani se naşte pe acelaşi teritoriu un nou stat, acesta niciodată nu este făcut de băştinaşi! Ei sunt, iertaţi-mă de cuvânt, scopiţi. Ei nu mai au vlagă politică. Asta e o lege universală. Când s-a dărâmat primul Imperiu Chinez, el a fost creat din nou de mongoli. În Persia – de parţi, care veneau din afară şi refăceau imperiul persan după 500 de ani. Cine a făcut un prim stat în Franţa? Francii – un trib german! În Marea Britanie? Nu sunt celţii cei care au refăcut statul, sunt anglii, saxonii, danezii, mai târziu normanzii. În Spania sunt vizigoţii, în Italia – longobarzii. Culmea este că peste tot aproape a rămas numele învingătorului, al cuceritorului barbar: Francia de la franci, Anglia de la angli, în Spania – Andaluzia de la vandali, în Italia – Lombardia, de la longobarzi. România, în mod normal, ar fi trebuit să se numească Cumania, dacă cumanii n-ar fi fost alungaţi de mongoli. În hărţile europene de la Veneţia, de la Bizanţ, Muntenia întreagă este numită timp de sute de ani Cumania. Dacă n-ar fi fost alungaţi de mongoli, cumanii ar fi fost cei care fondau un stat şi îl numeau Cumania.

Vlad Bolocan: Nu avem acest lucru în cărţile de istorie.

Neagu Djuvara: Trebuie s-o spunem de-acum încolo. Acuma, care e problema... Cumanii dominau de 150 de ani Muntenia şi, probabil, o mare parte din Moldova, dar în legătură cu fraţii lor de dincolo de Nistru. Centrul mare al Imperiului Cuman era în Ucraina de astăzi. De aceea, în limbajul lor turcic, cei de peste Nistru se numeau Cumanii Albi (Cumanii Principali), iar cei care ajunseseră până la Porţile de Fier, în Muntenia, erau Cumanii Negri – ceea ce n-are nici un sens peiorativ. E vorba, pur şi simplu, despre cumanii secundari, periferici. La un moment dat, începe prima tentativă a fiilor şi nepoţilor lui Genghiz Han de atac a Europei. Se pare, însă, că nu aveau de gând să ducă războiul prea departe. Era un fel de tatonare – un prim eseu – ca să vadă cum e rezistenţa acestor state din Rusia şi de mai departe. Acest prim val al lor, în 1223 (mai trăia încă Genghiz Han), se izbeşte de o coaliţie dintre marele cneaz al Rusiei de la Kiev şi cumanii cu care se băteau de sute de ani. Toate bâlinele, toate cântecele bătrâneşti de la ruşi, care vorbesc despre luptele cu polovţii – la cumani se referă. Cumanii sunt polovţii. Aici, însă, în faţa pericolului mongol, se aliază. Această alianţă cumano-rusă este groaznic învinsă pe fluviul Kalka, la nord de Crimeea. 1223... După care mongolii n-au continuat: s-au retras. Era o încercare, ca să vadă cum îi pot învinge. Şi dezastrul a fost uriaş! Au murit vreo 9 mari cneji ruşi în această bătălie, hanul cuman Kuthen şi ginerele său – cneazul de Galiţia reuşind să scape (vedem, iată, că erau înrudiţi aceşti cumani cu slavii, cu aceşti strămoşi ai rutenilor). Când au aflat cumanii de la noi de dezastrul de la Kalka, s-au gândit că trebuie să se pregătească de rezistenţă, pentru că va veni un nou val mongol şi că ei singuri nu vor rezista. Aşa au decis să se pună sub protecţia regelui Ungariei, pe care îl combăteau de 150 de ani şi-i căsăpeau pe misionarii dominicani care treceau Carpaţii şi aşa mai departe. De data aceasta ei au înţeles că trebuie să se facă creştini şi să devină vasalii regelui Ungariei. Se întâmpla în 1228. Şeful cumanilor de la noi, aflat pe undeva pe râul Milcov, scrie regelui Ungariei să trimită grabnic pe arhiepiscopul de Strigonium ca să-i creştineze – în timp ce regele Ungariei avea de zeci de ani această ambiţie. Ungurii, fiind vasali ai Papei, erau învestiţi pentru o misiune de cruciadă împotriva celor care erau păgâni sau schismatici – cum erau românii. Astfel, ungurii profită de ocazie şi trimit pe arhiepiscopul de Strigonium şi pe moştenitorul tronului – Bela IV. Amândoi trec Carpaţii şi creştinează 15.000 de ostaşi ai lui Bortz – şeful cumanilor de la noi. Când zicem 15.000 de ostaşi, deci 15.000 de corturi – asta înseamnă zeci de mii de oameni (femei, bătrâni, copii). Fiind foarte activi aceşti emisari, creează imediat un episcopat, nu ştim unde exact, pe Milcov. Li se dă o cetate, li se construieşte o biserică, li se construieşte un palat episcopal. Toate astea nu durează însă decât câţiva ani. În 1237, ei află că s-a urnit marea oaste mongolă şi atunci cer regelui Ungariei dreptul de-a trece Carpaţii şi de-a se instala în Ungaria. Regele acceptă din două considerente. Mai întâi, ştiindu-i foarte buni războinici, crede c-o să-i aibă ca să lupte împotriva mongolilor. În al doilea rând, regele era în mare criză internă ce consta într-o rivalitate cu marii lui boieri, cu marii lui magnaţi şi s-a gândit să se bizuiască pe cumani împotriva acestora. Astfel, în 1238-1239, cumanii trec în masă Carpaţii. Şi nu numai cei de pe Milcov, ci şi cei din Ucraina, cu regele lor, Kuthen, în frunte, care va fi liderul cumanilor în Ungaria. Regele Ungariei îl găzduieşte pe Kuthen la Pesta. Tragedia este că, populaţia de-acolo, când află că mongolii au început să intre în Ungaria, prin pasul Verecke, la nord de Carpaţi (pe unde-au trecut toate invaziile), a crezut că aceşti cu­mani vor fi aliaţi ai mongolilor şi îl omoară pe regele Kuthen. Când află cumanii că le-a fost omorât regele, nu numai că nu l-au ajutat pe regele Ungariei împotriva mongolilor, dar s-au răzvrătit, au creat un haos în Ungaria şi au fugit către Bulgaria. Regele Ungariei suferă o înfrângere cumplită în faţa mongolilor şi pentru că nu este ajutat destul de magnaţii lui. Fratele său moare în luptă, iar el fuge şi fuge aşa de bine, încât ajunge într-o insulă din Adriatica – atât de cumplită a fost victoria mongolilor. După doi ani, mongolii se retrag (nu de frică, ci fiindcă le murise hanul, la Karakorum, şi ei merg într-acolo, pentru alegerea succesorului), lăsând în urmă pe unul dintre fiii lui Genghiz Han, care rămâne ştiind că nu prea are şanse să fie ales şi creează, pe Volga, ceea ce s-a numit pe urmă Hoarda de Aur. Aceasta va fi, timp de sute de ani, suzerana tuturor statelor ruseşti. Ajunge şi la noi, până la Porţile de Fier, în 1290. Aşadar, ei n-au plecat cu totul din Europa – aceşti mongoli. Dar, mă rog, regele Ungariei îşi reia puterea, îşi restabileşte armata şi tot din motivele pe care vi le-am spus (de a avea o contrapondere pentru magnaţii săi), îi recheamă pe cumanii fugiţi către Bulgaria şi aceştia se întorc. Părerea mea este că în urma la toate aceste du-te-vino-uri, au mai rămas mulţi la noi, dintre care, probabil, spiţa care îl dă pe Basarab.

Vlad Bolocan: Înseamnă că trebuie să le fim recunoscători cumanilor. Să nu vedem în asta o anumită umilire istorică.

Neagu Djuvara: Dimpotrivă! Nu e nici o umilire! Cumanii sunt oameni foarte mândri, foarte curajoşi, femeile – frumoase. Dacă am o picătură de sânge cuman – sunt încântat!
Articolul cuprinde si alte subiecte il puteti citi integral aici.

Barbarii – 25 / Avarii

Avarii au constituit timp de două secole o putere militară de temut între Imperiul Franc şi Imperiul Bizantin, ocupand teritorii intre bazinul Marii Negre si teritoriile de astazi ale Serbiei si Austriei. Putin este cunoscut despre acest popor migrator originar probabil din Asia Centrală, a cărui limbă facea parte din grupul de limbi turcice.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Barbarii – 24 / Popoarele Slave – 4 / Slavii de sud

Putin este cunoscut despre slavi înainte de secolul al-V-lea i.Hr. Istoria lor înainte de aceasta data este construita din ipoteze bazate pe studii arheologice şi lingvistice. O mare parte din ceea ce stim despre istoria lor după anii 500 este din lucrările istoricilor bizantini, nici ele nu prea exacte sau extrem de interpretabile. Slavii de sud sunt o ramura a popoarelor slave care trăiesc în Balcanii de est. Din punct de vedere geografic, slavii de sud sunt nativii câmpiei panonice, la est de Alpi si majoritar asezati in peninsula Balcanică. Urmasii lor - aproape de 35 de milioane de oameni sunt: Bosniaci , Bulgari, Croaţi, Macedoneni, Muntenegreni, Sârbi şi Sloveni. Majoritatea lor sunt crestini ortodocsi, o larga minoritate crestini catolici si o mai mica minoritate sunt de religie musulmana.

Barbarii – 23 / Popoarele Slave – 3 / Slavii de vest

Slavii de vest sunt stramosii cehilor, polonezilor, slovacilor si sarbilor. Societăţile care alcatuiesc aceste popoare s-au dezvoltat de-a lungul liniilor vest-europene prin afilieri politice cu Imperiul Roman apusean. Slavii de Vest au cunoscut diviziuni culturale asemanatoare cu celelalte două grupuri principale slave: în timp ce slavii de est şi majoritatea celor de sud au fost convertiti la ramura Ortodoxă a Creştinismului, fiind cultural influenţati de Imperiul Bizantin, Slavii de Vest împreună cu partea vestica a slavilor de sud (croaţii şi slovenii) s-au convertit la romano-catolicism, prin urmare au intrat sub influenţa culturală a Bisericii Latine şi Europei occidentale.

Articolul integral poate fi citit si comentat pe Politeia World

Barbarii – 22 / Popoarele Slave – 2 / Slavii de est

Slavii de est sunt strabunii popoarelor rus, ucrainean şi belarus. Nu cunoastem prea mult despre ei deoarece sursele scrise apar tarziu, cam prin secolul al IX-lea d.Hr., alfabetul golgotic fiind inventat de Sf. Chiril cam prin anul 863 d.Hr. . Puţinul care se cunoaşte se datoreaza săpăturilor arheologice, mărturiilor călătorilor străini care au vizitat teritoriile de est ale slavilor şi analizelor lincvistice ale dialectelor slave. Bazându-se pe dovezile arheologice şi lingvistice stim ca Slavii de est au format un grup etnic în mileniul al II-lea î.Hr., în zona în care astăzi sunt următoarele ţări: Polonia, Belarusul de vest şi nord-vestul Ucrainei. Prin secolul al VIII-lea î.Hr., Slavii au intrat în epoca fierului şi au migrat către Urali şi sudul Marii Negre.

Barbarii – 21 / Popoarele Slave – 1

Popoarele slave sunt o ramură etnica şi lingvistica a indo-europenilor. Astazi urmasii lor trăiesc în Europa de Est şi Centrală. De la începutul secolul 6 d.Hr s-au răspândit din teritoriul lor de origine (intre nordul Marii Negre si Marii Caspice ) spre Europa Centrală, Europa de Est şi Balcani. Teritorial vorbind, peste jumătate din Europa este locuita de slavi care poseda comunalităţi lingvistice mai mult sau mai putin accentuate. Naţiunile moderne şi grupurile etnice numite etnonim "Slavi" sunt considerabil diverse genetic şi cultural şi relaţiile dintre ei au fost si sunt extrem de variate, de la conectare si simpatie reciproca pana la antognism si puternice resentimente.

Barbarii – 20 / Imperiul Francilor – 2

Regatul merovingian, care includea cel mai târziu din 509 d.Hr toată Galia, cu excepţia Burgundiei şi reunea toate triburile francilor, s-a aflat într-o stare aproape continuă de război, de obicei civil. Fiii lui Clovis şi-au păstrat legăturile de rudenie în războaiele cu burgunzii. În cele din urmă, în 558, Clotaire I a unit toate ţinuturile francilor sub un singur sceptru. A mai trăit încă trei ani, după care, la rândul său, regatul a fost împărţit între cei patru fii ai săi. Cea de-a doua împărţire a regatului nu a mai fost marcată de expediţiile aventuroase ale primei. Războaiele civile dintre facţiunile Neustriei şi Austrasiei nu au încetat până la reunirea regatului sub Clotaire al II-lea. Această unire a dus la slăbirea regatului, deoarece regele, pentru a câştiga sprijinul nobilimii, a trebuit să facă numeroase concesii acestora. Puterea regilor merovingieni a continuat să scadă, trecând în mâinile prefecţilor, care au ajuns în cele din urmă pe tron. De fapt, de aici incolo, puterea feudalilor, fosti magnati deveniti comiti, va deveni absoluta pe seama puterii centrale reprezentata de regalitate. In plin ev-mediu ne apropiem de renasterea unui imperiu de sorginte “barbara-romanica”.


Din cauza scăderii puterii centrale şi proastei administrări, dinastia merovingiană va pierde puterea. În 751, Pépin, fiul lui Carol Martel, îl înlătură de la putere pe regele Childéric al III-lea (743-751), pe care îl trimite la mânăstire. Nimeni nu l-a susţinut pe monarhul deposedat, astfel că în noiembrie 751, Pépin se încoronează rege al francilor, la Soissons, sub numele de Pépin al III-lea (751-768), însă în istorie el va rămâne ca Pépin cel Scurt. Datorită contextului politic din peninsula italică, noua stare de fapt transalpină este recunoscută de papă, conferindu-i noului rege legitimitate. În 768, Pépin moare, regatul împărţindu-se între cei doi fii ai săi, Carol şi Carloman. Doi ani mai târziu, Carloman moare, astfel încât Carol devine unic rege al francilor. Carol va deveni Charlemagne (768-814), fondatorul imperiului franc, considerat la vremea respectivă ca fiind restaurarea imperiului roman de apus, fiind încoronat de papa Leon al III-lea la Roma.

Karlingi - Dinastia Carolingiană
Dinastia Carolingiană (Carlovingieni sau Karlingi) a fost o dinastie care a pornit de la stadiul de magnaţi-comiţi şi au ajuns în cele din urmă regi ai francilor (751 d.Hr). Numele carolingian vine de la Carol Martel, care i-a învins pe mauri în bătălia de la Tours în 732, salvand de facto Europa de islamizare totala. Bătălia de la Tours si cea de la portile Vienei pot fi considerate cele doua batalii care au oprit raspandirea islamului in Europa. Cel mai cunoscut membru al dinstiei va fi Carol cel Mare, sau Charlemagne (în latină, Carolus Magnus), care a fost încoronat împărat roman în 800. Ultimul împărat carolingian a murit în 899, înainte de a trece un secol de la intrarea în familie a acestui titlu. Prăbuşirea dinastiei a fost una dintre cele mai rapide din istoria umanitatii.

Istoria romanţata arata că dinastia a fost fondată de (Sf.) Arnulf din Metz, episcop al acestui oraş la începutul secolului al VII-lea, care avea o putere enormă asupra regatelor merovingiene. Fiul său Ansegisel s-a căsătorit cu (Sfânta) Begga, fiica lui Pepin de Landen, iar fiul lor a fost Pepin de Herstal. De la bunicii lui Pepin şi-a primit dinastia numele sau iniţial (înainte de Carol Martel).

Lunga domnie a lui Charlemagne a fost bogată în evenimente, relevante pentru evoluţia dreptului feudal european. Trebuie precizat încă de la început că acest imperiu, multietnic, nu putea să îi supravieţuiască mult timp creatorului său. Deci elementul de coeziune al acestui conglomerat a fost însăşi personalitatea extraordinară a împăratului. În timpul lui Charlemagne, francii au întreprins prima campanie în Italia, anexând Lombardia, precedent ce-i va face pe mulţi regi ai Franţei să considere că Italia reprezintă o provincie istorică a Franţei, a cărei anexare este o datorie istorică pentru orice monarh francez, punând astfel bazele vitorului contencios franco-spaniol, apoi franco-austriac.

Charlemagne a păstrat regatele cucerite, încadrându-le doar în imperiu, ca fiind cele mai mari unităţi administrativ-teritoriale, împărţite în comitate. Pentru conducerea comitatelor, colaborau comiţii, cu atribuţii financiare, militare, judiciare (convocau adunările oamenilor liberi- les plaids – care reglau litigiile) şi episcopii, numiţi de împărat (care îi considera simpli funcţionari), cu atribuţii religioase, dar şi de supraveghere a comiţilor, pe care îi înlocuiau în caz de absenţă şi cărora le transmiteau ordinele imperiale.

La moartea lui Charlemagne, în 814, imperiul revine singurului său fiu legitim supravieţuitor, Ludovic I cel Pios (814-840), deci succesiunea se face natural, fără a se împărţi imperiul. Interesantă este însă succesiunea lui Ludovic I, care a avut 3 fii din prima căsătorie: Lothar, Ludovic şi Pépin, şi luând decizia de a-l numi pe primul său născut, Lothaire, ca unic moştenitor al imperiului carolingian, ceilalţi doi urmau să primească doar conducerea unor regate sub autoritatea imperială. Acest lucru era contrar cutumei succesorale a francilor care stipula că teritoriul trebuia împărţit în mod egal între fii la moartea tatălui. Conflictele dintre fraţi, care căutau să-şi impună fiecare dominaţia asupra celorlalţi, ajung în fine la un compromis: împărţirea imperiului. Tratatul de la Verdun (842) stipula împărţirea imperiului în trei părţi, celor trei fii supravieţuitori, conform legii francilor. Carolingienii au continuat să rămână la tron în toate cele trei state create: Francia Occidentală, Francia de Mijloc şi Francia Răsăriteană.


Formarea natiunilor Europene
Impartirea imperiului Francilor, devenit Sfântul Imperiu Roman, in cele trei regiuni au avut urmatoarele consecinte: (1) În occident, nucleul Franţei moderne - Carolingienii au continuat să se afle pe tron până la venirea Dinastiei Capeţiene în 987; (2) În Francia de Mijloc - cu un titlu de împărat liber şi ceea ce va deveni regatul Lotharingiei şi Provenţei, precum şi Coroana de Fier a Lombardiei (Italia); ramura principală a Carolingienilor a condus până în 875, însă au avut loc alte diviziuni prin Tratatul de la Meersen din 870; (3) În Răsărit, Germaniei de astăzi, carolingienii au condus până în 911, la moartea lui Ludovic Copilul.