Imperiul Bizantin –1 / O introducere etimologica

Imperiul Bizantin este un termen modern, care era necunoscut celor care au trăit în vremurile acestui imperiului. Numele original al imperiului în limba greacă era Romanía (Ρωμανία) sau Basileía Romaíon (Βασιλεία Pωμαίων), o traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf, care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria medievală greacă, fără a atrage atenţia asupra predecesorilor lor antici. Standardizarea termenului a apărut în secolul al XVII-lea, când autorii francezi, precum Montesquieu, au început să-l popularizeze. Hieronymus a fost şi el influenţat de disputa apărută în secolul al IX-lea între romei, (bizantini, aşa cum îi numim azi), şi franci.

Imperiul Bizantin poate fi definit ca un stat, iniţial, roman pe un substrat multietnic şi multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creştin, elenistic şi şi-a încheiat istoria ca un stat greco-ortodox. Unii autori, îndeosebi greci (Nikolaos Svoronos, de exemplu), dar nu numai (Charles Diehl), analizează Imperiul tardiv ca o naţiune elenică, aproape de înţelesul modern al acestui termen, şi văd în el matca Greciei moderne.

Bizantinii se numeau pe ei înşişi Romaioi, prin care se deosebeau de vechii Elini, care, în Evul mediu, însemna "greci antici păgâni". Unii istorici au vorbit de o conştiinţă naţională, ca cetăţeni ai "Romania"-"Ρωμανία", se pare că mândria de a aparţine Imperiului era împărtăşită mai ales de intelectualii şi de militarii elenizaţi de la oraşe şi din zonele frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază etnică (de exemplu, răscoala "Vlahilor" Asan, Deleanu şi Caloian, în Balcani (1181), încheiată în 1186, prin independenţa statului numit atunci Regnum Valachorum, pe care istoricii moderni îl numesc "Imperiul Româno-Bulgar" sau "Al doilea Imperiu Bulgar"), arată că populaţii întregi nu se simţeau nicidecum credincioase puterii bizantine. Acestă mândrie, mai ales elenică, este reflectată în literatură, în special în cântecele acritice, unde "akrites", cetăţenii-soldaţi ai zonelor mărginaşe, de graniţă sunt slăviţi pentru luptele de apărare a ţării împotriva invadatorilor, unul dintre cele mai faimoase astfel de cântece fiind poemul epic Digenis Acritas.

Distrugerea si cucerirea statului bizantin în secolul al XV-lea nu a însemnat şi dispariţia societăţii bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Romaioi, în turceşte, Rum, apoi treptat, odată cu dezvoltarea naţionalismelor moderne şi cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Elines, în turceşte, Yunan, o identitate care s-a impus la începutul secolului al XX-lea şi în Grecia zilelor noastre, în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric şi nu ca în trecut, ca un sinonim naţional.

Dobrogea – O istorie inedita (4) Evul Mediu-2

Dobrogea Otomana
În ceea ce priveşte momentul intrării definitive a Dobrogei sub dominaţia turcă, opiniile istoricilor sunt împărţite. Nicolae Iorga socoteşte că acest teritoriu a intrat definitiv sub stăpânirea otomană în 1416. C. C. Giurescu, Ştefan Ştefănescu şi Gheorghe I. Brătianu sunt de părere că acest lucru s-a întâmplat în 1417. Există, de asemenea, o serie de istorici care consideră că Dobrogea a căzut sub stăpânirea otomană treptat, în etape. Astfel, M. M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru este de părere că ofensiva otomană în acest sens a început în 1417 şi s-a terminat în anii 1445 - 1452, în urma cruciadei europene cu sfârşitul tragic la Varna, iar Anca Ghiaţă plasează începutul în 1420 şi finalul în 1484, când otomanii cuceresc şi gurile Dunării. Maria Chiper argumentează că Dan al II-lea a stăpânit şi el, vremelnic, măcar o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Ştefan Ciobanu, bazându-se pe dovezile arheologice descoperite în cetatea Enisala, împinge această stăpânire cu dese întreruperi a domnilor români până în vremea lui Vlad Ţepeş.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Dobrogea – O istorie inedita (3) Evul Mediu-1

În 1320/5 este menţionat un anume Balică sau Balko în Principatul Cărvunei (Dobrogea), care se întindea de la zona actualului Babadag în nord, până la Mesembria (azi Nesebăr) la sud. În 1346, fii lui Balică, Dobrotici si Teodor, se implică în luptele dinastice din Imperiul Bizantin de partea împărătesei Ana de Savoia. Din cauza aceasta, în 1347, din ordinul împăratului Ioan V Paleolog, un vasal al Bizanţului, emirul Bahud din Umur, conduce o expediţie împotriva lui Balică, în timp ce dromoanele bizantine distrug porturile de la Marea Neagră. Balică şi Teodor mor în timpul confruntării, Dobrotici devine conducător.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Dobrogea – O istorie inedita (2) / Bizant

Odată cu împărţirea definitivă a imperiului Roman in 395d.Hr, Dobrogea (Scythia Minor) intră în componenţa Imperiului Bizantin.
Împăratul Iustinian I a întărit cetăţile de pe Dunăre, cartea lui Procopius ("Despre construcţii") enumerând 90 de cetăţi restaurate de împărat pe acest fluviu, dintre care aproape 50 în Dobrogea. Numele acestora sunt fie cele antice (Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum, Odessos, Tomis, Troesmis, Ulmetum), fie locale (Bassidina, Diniscarta, Padisara, Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava) ori adaptări din latina vulgară (A Silva, Castellonovo, Gemellomuntes, Maurovalle). Paralel cu reorganizarea militară au fost întreprinse şi schimbări în domeniul bisericesc. În Scythia Minor se aflau 15 episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numărul mare de bazilici creştine (spre exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indică importanţa ierarhiei ecleziastice zonale, aceasta nefiind in partibus.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Dobrogea – O istorie inedita (1)

Începând cu secolul al VIII-lea i.Hr., corabii pline cu negustori si meşteşugari greci intră în marea denumită de Sciţi Axaina (albastru întunecat) şi o denumesc Pontos Euxeinos (euxeinos însemnând în grecă primitoare). Zona gurilor Dunării, prin posibilităţile sale comerciale, le atrage atenţia, şi colonişti veniţi din Marea Egee şi de pe coasta de sud a Pontului Euxin (Marea Neagră) întemeiază aici mai multe cetăţi-porturi. Printre cele mai importante dintre aceste cetăţi se numără Odessos (Varna), Apollonia, Dionysopolis (Balcic), Callatis, Tomis, Histria, Argamum, Halmyris, iar pe cursul Dunării Aegyssos (Tulcea) şi Axiopolis (Cernavodă).

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld




Maramureşul si Voievodatul Mureşului

Săpăturile arheologice au găsit urme ale locuirii omeneşti în Depresiunea Maramureşului încă din timpuri preistorice. Urme sigure din Paleoliticul Superior şi Neolitic avem spre vest în Ţara Oaşului şi la sud de munţii Gutâi, dar din neolitic s-au găsit la Sighet, Câmpulung la Tisa şi pe malul stâng al Izei între Rozavlea şi Strâmtura. Cu aproximativ 2000 de ani înaintea erei noastre pătrund şi în acestă regiune triburile indo-europene, astfel că Epoca Bronzului e bine reprezentată prin depozite mai importante la Săpânţa, Sarasău, Sighet, Tisa, Călineşti, Şieu, Rozavlea, Ieud, Cuhea, Sălişte şi Moisei.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld