Imperiul Bizantin – 5 / Basileu ( Împăratul ) -1

În secolul al III-lea, Diocleţian, duce până la ultimele instanţe principiul absolutismului monarhic, cultul imperial transforma împăratul in personaj sacru, adorat după riturile curţilor orientale. Constantin (cel Mare), adept al cultului oriental al Soarelui, creştinat şi botezat în cultul arian abia în ultimele zile ale vieţii, a dat, în 313, "edictul din Milano". De fapt, Constantin doar cunoscuse şi aprobase, în 313, ordonanţa dată în Orient, la Nicomedia , de împăratul Licinius, în 312, care, la rândul ei, repeta edictul de toleranţă dat de Galerius in 311 d. Hr., (succesorul lui Diocleţian, în Occident). 

Imperiul Bizantin – 4 / Administraţia

Administraţia imperiului depindea direct de împărat, la fel ca justiţia, finanţele, armata şi Biserica. Toţi funcţionarii statului îi erau subordonaţi, întreaga activitate a Imperiului era propulsată de Palatul Sacru. Înalţii funcţionari civili şi militari erau distinşi de împărat cu titluri onorifice (care implicau şi anumite privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcţii şi precedându-le. În unele cazuri titlurile acordate nu comportau şi sarcini efective; chiar şi în acest caz titlul onorific dădea drept (cel puţin după sec. IX) la o pensie. Dar nici funcţiile efective nici titlurile onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat ad personam. Funcţiile erau retribuite cu salarii anuale şi cu cadouri din partea basileului, la anumite ocazii. Îndatorirea principală a oricărui funcţionar era să execute hotărârile împăratului sau să vegheze ca acestea să fie executate. Începând din sec. VI, în unele provincii înalţii demnitari deţineau în acelaşi timp şi autoritatea supremă civilă şi cea militară. Aceasta era situaţia strategului, în sistemul provinciilor (themelor) instaurat în sec. VII; sau a exarhului, locţiitor cu depline puteri al împăratului, după înfiinţarea (la sfârşitul sec. VI) a celor două exarhate, din Italia (cu sediul la Ravenna) şi Africa (la Cartagina).

În „Palatul Sacru” împăratul încredinţase guvernarea Imperiului unor înalţi funcţionari („miniştri”), un fel de, în frunte cu cei patru logotheţi. Primul era logothetul dromului (logothetes tou drómou), şeful poştei, devenit (din sec. IX) şeful poliţiei, ministru de interne şi totodată de externe; iar din sec. XII, cu titlu de „mare logothet”, şeful cancelariei imperiale (prim-ministru). Urmau: logothetul tezaurului (logothetes tou genikou), ministru de finanţe; logothetul militarilor, care se ocupa de administraţia armatei; în fine, „logothetul turmelor”, administratorul domeniilor, turmelor şi hergheliilor Imperiului. Alţi demnitari se ocupau de birourile administraţiei centrale (sacellarii), de patrimoniul personal al împăratului (sakelion), de administraţia financiară (chartularios), de manufacturi şi arsenale (eidikos). Comandantul-şef al armatei era Domesticul Scholelor, corpul gărzii personale a împăratului, al cărui titlu, din sec. XI, este Marele domestic (mégas doméstikos). Amiralul-prim al marinei era, până în sec. XII, Drongarul flotei (înlocuit apoi de megadux). Ceilalţi înalţi demnitari erau: protospatharios, care la ceremonii purta spada împăratului; protovestiarios, administratorul garderobei personale şi al tezaurului privat al împăratului; protostratorios, administratorul grajdurilor basileului; parakimomenos, şeful eunucilor, paznicul nocturn şi adeseori confidentul împăratului; eparchul, prefectul capitalei, în sarcina căruia rămânea alimentarea populaţiei, conducerea poliţiei, supravegherea asociaţiilor de meşteşugari, etc.

În mod cu totul deosebit erau favorizaţi, în viaţa Palatului, în administraţie şi în general în funcţii de conducere, eunucii. Foarte puţine asemenea funcţii le erau interzise, de pildă, cea de prefect al capitalei sau cea de strateg al unei provincii. Uni din marii comandanţi ai armatei bizantine (Narses, de exemplu) şi ai marinei au fost eunuci; mulţi logotheţi şi un număr de patriarhi ai Constantinopolului au fost de asemenea eunuci. Un eunuc nu putea aspira la coroana Imperiului şi, fireşte, n-avea nici cum să transmită drepturi ereditare. În realitate, folosirea eunucilor şi funcţiile de conducere care li se încredinţau a fost principala armă a Bizanţului împotriva tendinţei feudale de a concentra puterea în mâinile unei nobilimi ereditare, tendinţă care a cauzat atâtea tulburări în Occident. Pe de altă parte, eunucii nu s-au dovedit niciodată a fi inferiori nici sub raport moral nici din punct de vedere intelectual colegilor lor necastraţi. Iar castrarea nu era socotită o ruşine; părinţii aparţinând familiilor celor mai nobile îşi castrau copiii, ştiind că prin aceasta îi ajută să facă o carieră strălucită; şi chiar unii împăraţi au recurs la asemenea act. Niketas, fiul lui Mihail I, a fost castrat şi a ajuns patriarh al Constantinopolului. Romanos I şi-a castrat nu numai fiul nelegitim care apoi, ca Mare Şambelan, a condus Imperiul timp de câteva decenii, ci şi pe unul din fiii legitimi, devenit apoi patriarh: căci, în situaţii egale, eunucii aveau prioritatea. În clasele mijlocii mutilările erau mai rare; dar un medic castrat putea să-şi facă o clientelă mai mare, căci putea profesa şi pe lângă mănăstirile de călugăriţe şi în spitalele de femei.

Toţi funcţionarii, de toate gradele, erau amovibili, numiţi sau revocaţi de împărat, căruia trebuiau să îi depună jurământul de credinţă. Această obligaţie era impusă şi patriarhului şi înalţilor prelaţi. Sistemul de recrutare a funcţionarilor, aproape neschimbat de-a lungul secolelor, era bazat pe un examen destul de greu; candidaţilor li se cerea, nu atât o pregătire de specialitate, cât cunoştinţe generale de epistolografie, de retorică, de istorie, de literatură şi filosofie şi mai ales de drept. Pregătirea lor era asigurată de şcolile medii şi superioare, de stat sau particulare. În principiu, oricine avea acces la cariera administrativă; în practică însă, încă din sec. VI familiile de mari proprietari au acaparat şi funcţiile cele mai înalte; iar începând din sec. XII, posturile administrative înalte erau deţinute de prietenii împăraţilor sau de membrii familiilor lor.

Funcţiile puteau fi şi cumpărate. Iustinian a suprimat asemenea incorectitudini, dar succesorii lui n-au reuşit să le suprime. Pentru a le îngrădi, Leon VI a fixat un tarif în acest sens; venalitatea a devenit înfloritoare îndeosebi sub Paleologi. De altfel răul nici nu putea fi extirpat: incompetenţa devenise o normă, din moment ce o pregătire de specialitate nu li se cerea decât juriştilor, medicilor şi profesorilor.

Imperiul Bizantin –3 / Inceputuri

Imperiul Roman de Răsărit a fost, în cea mai mare parte, scutit de dificultăţile celui din vest în secolele al III-lea şi al IV-lea, în parte datorită unui simplu fapt: civilizaţia urbană era mai dezvoltată în Occident, şi invadatorii erau mai atraşi de bogăţia Romei. De-a lungul secolului al V-lea, diverşi invadatori au cucerit partea de vest a imperiului, dar în răsărit au reuşit, cel mult să obţină un tribut. Teodosius II a extins zidurile oraşului Constantinopol, transformând oraşul într-o fortăreaţa inexpugnabilă. Impăratul Zenon a fost conducătorul părţii răsăritene a imperiului în momentul în care vestul s-a prăbuşit in 476 d.Hr. Zenon a negociat cu goţii, reuşind să îndepărteze pericolul unei invazii, lăsându-le însă controlul asupra jumătăţii de vest.

În secolul al VI-lea, au început conflictele cu Imperiul Persan, slavii şi avarii. Crizele teologice (monofizismului), dominau, de asemenea, imperiul. Totuşi, Imperiul Roman de Răsărit nu şi-a uitat rădăcinile occidentale. În timpul împăratului Iustinian I şi a marelui său general Belisarius, imperiul a recucerit, temporar, unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii şi sudul Spaniei.
Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul Corpus Juris Civilis, deşi este de notat că aceste legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită şi puţin înţeleasă chiar şi de cei care scriseseră noul cod de legi. În timpul domniei lui Iustinian, a fost construită Catedrala Sfânta Sofia, în 537. Această catedrală avea să devină centrul vieţii religiose bizantine şi centrul creştinismului ortodox. Secolul al VI-lea a fost şi o perioadă de înflorire culturală, (deşi Iustinian a închis Universitatea din Atena), în care au creat artişti precum poetul epic Nonnus, istoricul Procopius din Cezareea şi filosoful Ioan Philoponos.

Iustinian le-a lăsat urmaşilor o visterie goală, în plus aceştia nu au fost în stare să facă faţă atacurilor noilor valuri de invadatori. Lombarzii au invadat şi au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii şi, mai târziu, bulgarii au cucerit cea mai mare parte a Balcanilor iar la începutul secolului al VII-lea, perşii au invadat şi au cucerit Egiptul, Palestina, Siria şi Armenia. Perşii au fost învinşi şi teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de împăratul Heraclius cel Tânăr în 627. Dar apariţia neaşteptată a triburilor unite de arabi, proaspăt convertiţi la Islam, i-au luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizaţi de eforturile uriaşe făcute în războaiele cu perşii. Arabii au cucerit toate provinciile sudice bizantine.




Cea mai grea înfrângere a bizantinilor a fost la Yarmuk, în Siria. Heraclius şi guvernatorul militar al Siriei au răspuns greoi noii ameninţări, astfel Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul şi Exarhatul Africa au fost încorporate definitiv în posesiunile musulmane, un proces care s-a terminat cu cucerirea Cartaginei în 698. Lombarzii au continuat să se extindă în Italia, cucerind Liguria, în 640, cea mai mare parte din Exarhatul de Ravenna, în 751, lăsându-le bizantinilor să controleze doar două regiuni restrânse în „tocul” şi în „vârful cizmei” italiene.

Imperiul Bizantin –2 / Origini

Decretul lui Caracalla din 212, Constitutio Antoniniana, a extins cetăţenia romană şi la locuitorii din afara Italiei pentru toţi bărbaţii adulţi din întregul Imperiu Roman, ridicând, astfel, populaţia din provincii la un statut egal cu cel al Romei. Importanţa acestui decret este una mai degrabă istorică decât politică. A pus bazele integrării, astfel încât mecanismele juridice şi economice ale statului să poată fi aplicate de jur împrejurul zonei mediteraneene, aşa cum se întâmplase odinioară cu întreaga Italie. Desigur, integrarea nu a avut loc uniform. Societăţile deja integrate cu Roma, aşa cum erau cea a Greciei, au fost favorizate de acest decret, comparativ cu cele aflate la depărtare, prea sărace sau doar prea diferite, aşa cum erau Brittania, Palestina sau Egiptul.

Divizarea imperiului a început cu instituţia tetrarhilor, la sfârşitul secolului al III-lea, prin reforma împăratului Diocleţian, ca o instituţie care să asigure un control mult mai eficient al întinsului imperiu. Reforma a divizat imperiul în două părţi, cu doi împăraţi domnind în Italia şi Grecia, fiecare fiind coîmpărat pentru celălalt. Această divizare a continuat până în secolul al IV-lea, când Constantin cel Mare a reuşit să devină singurul împărat al Imperiului Roman. Constantin a decis să găsească o nouă capitală imperială şi a ales Bizanţul pentru acest scop.

Constantin a redenumit oraşul Noua Romă, dar capitala a fost denumită popular Constantinopol (Constantinoúpolis, adică Oraşul lui Constantin). Noua capitală a devenit centrul administrativ al imperiului. Constantin a fost, de asemenea, primul împărat creştin. Deşi imperiul nu era încă bizantin pe vremea lui Constantin, creştinismul avea să devină una dintre caracteristicile definitorii ale Imperiului Bizantin, prin opoziţie cu păgânismul Imperiului Roman.


Un alt moment definitoriu al istoriei romane/bizantine a fost bătălia de la Adrianopol din 378. Înfrângerea de la Adrianopol şi moartea împăratului Valens este o dată posibilă pentru împărţirea lumilor în „antică” şi „medievală”. Imperiul Roman a fost împărţit, mai târziu, de succesorul lui Valens, Teodosiu I, care a unit Imperiul în 392. În 395 el a reîmpărţit imperiul între fiii săi, Arcadius, în est, şi Honorius, în vest. Din acest moment, se obişnuieşte identificarea celor două imperii sub nume diferite: "Imperiul Roman de Răsărit" şi "Imperiul Roman de Apus".