Memorie Istorică: Catolicismul Român 4/4


Adversarii unirii cu Roma erau pe de o parte stările protestante din Transilvania, iar pe de altă parte mitropolia ortodoxă din Karlowitz (aflată în teritoriul controlat de austrieci). După numeroase influenţe venite mai ales din partea mitropolitului sârb din Karlowitz, o parte a românilor transilvăneni au decis să abandoneze ascultarea canonică faţă de episcopiul român de la Blaj, primind pe preoţii sârbi trimişi de la Karlowitz.



Bibliografie, note si surse:

Cesare Alzati, 300 de ani de la Unirea Bisericii Româneşti din Transilvania cu Biserica Romei, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000.

Nicolae Bocşan, Ion Cârja, Alexander Baumgarten, Biserica Română Unită la Conciliul Ecumenic Vatican I (1869-1870), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2001.
Marcel Ştirban, Aurelia Ştirban, Din istoria Bisericii Române Unite de la 1918 până la 1941, Satu Mare, Ed. Muzeului Sătmărean, 2005.
New Advent - Catholic Encyclopedia
WIKI under GNU

Memorie Istorică: Catolicismul Român 3/4

Teofil Seremi fost episcop ortodox şi mitropolit al Bălgradului (al Ardealului), pe numele său de mirean Toma Seremi făcand parte din mica nobilime din Teiuş (nemeşi) porneste tratativele de unire a Mitropoliei Ardealului cu Biserica Catolică, punând astfel bazele Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice. În anul 1692 episcopul Teofil Seremi este fost înscăunat mitropolit de Alba Iulia, în aceleaşi condiţii de dependenţă de biserica calvină ca si predecesorii săi (deciziile sale erau condiţionate de acceptarea lor de către superintendentul calvin). După discuţii purtate cu iezuitul Ladislau Baranyi, Teofil Seremi a convocat în 1697 sinodul mitropoliei. Printr-un act sinodal datat 21 martie 1697 se decide unirea cu Roma după regulile conciliului de la Florenţa şi exemplele precedente ale unirii de la Brest şi ale formării episcopiei greco-catolice de Muncaci.


Bibliografie si citate:
Nicolae Gudea, Biserica Română Unită (Greco-Catolică), Cluj-Napoca, Ed. Viaţa Creştină, 1994.
Nicolae Bocşan, Ion Cârja, Alexander Baumgarten, Biserica Română Unită la Conciliul Ecumenic Vatican I (1869-1870), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2001.
New Advent, Catholic Encyclopedia
Wiki
[1] Traducerea lui Gheorghe Şincai, Opere, III, Hronicul românilor şi al mai multor neamuri, ed. F. Fugariu, Bucureşti, 1969.
[2] Arh. Naţionale Braşov.
[3] Martin Felmer, Schriften, ed. Adolf Armbruster, Bucureşti, 1974, p. 165
[4] Johannes Trautsch, Chronicon, Coronae, 1848

Memorie Istorică: Catolicismul Român 2/4

În 1641, episcopul ortodox rutean de Muncaci se uneşte cu Roma. Prin influenţa arhiepiscopului Kolonich devine episcop grecul Iosif Camillis (din 1689 in 1706). Acesta din urmă aduce la unire parohii din părţile Bihorului si Crasnei, iar apoi obţine de la Kolonich o extindere a autorităţii asupra altor ţinuturi româneşti (Solnoc, Chioar, Maramureş, etc.). Peste 140 de parohii româneşti din aceste ţinuturi formează, împreună cu parohiile rutene, episcopia greco-catolică de Muncaci (abia în 1853, odată cu formarea episcopiei Gherlei, vor fi despărţite parohiile române de episcopia de la Muncaci) [1] În perioada de propagandă pentru unire a activat ca episcop in aceste ţinuturi episcopul ortodox de Maramureş Iosif Stoica, hirotonit de mitropolitul Dosoftei al Moldovei. Iosif Stoica, care o perioadă a fost şi locţiitor al mitropoliei Ardealului, a militat împotriva unirii cu Roma, dar şi a propagandei protestante.

 Articolul integral  poate fi citit pe PoliteiaWorld

Bibliografie si citate:
[1] New Advent – Catholic Encyclopedia
[2] Ovidiu Ghitta, Naşterea unei Biserici, Presa Universitară Clujeană, 2001.
[3] Citate din Wikipedia

Memorie Istorică: Catolicismul Român 1/4

După Marea Schismă din 1054, eforturile de refacere a unităţii între creştinătatea apuseană şi cea răsăriteană au fost neîntrerupte. Cadrul legal pentru unirea bisericilor a fost stabilit de Conciliul de la Ferarra-Florenţa, ale cărui decizii sunt cunoscute pe scurt sub numele de „punctele florentine”. Unul dintre membrii delegaţiei Bisericii Greceşti la conciliu a fost Mitropolitul Damian al Moldovei (1437-1447), care s-a numărat printre semnatarii punctelor florentine, întorcându-se în Moldova şi activând până la moarte ca unit. Tot în comuniune cu scaunul apostolic al Romei a fost şi succesorul său, mitropolitul Ioachim, care însă în anul 1455 a fost nevoit să se refugieze în Polonia ca urmare a faptului că patriarhul antiunionist sârb Nicodim de Pec l-a hirotonit ca mitropolit al Moldovei pe Teoctist, care s-a bucurat de sprijinul boierimii si al poporului.[1]

 Articolul integral  poate fi citit pe PoliteiaWorld

Bibliografie si citate:

[1] J. Gill, The Council of Florence, Oxford, 1961, p. 89, 250, 257 şi 394.
[2] Cesare Alzati, Terra romena tra oriente e occidente, Milano, 1982, p. 207-217;
      În inima Europei, Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1998, p. 153-155.

Memorie Istorică: Ordinul Dragonului 2/2


Vezi postarea precedenta. Alianţa frăţiei cavalereşti a membrilor Ordinului era coordonată de reguli stricte. În momentul morţii unui cavaler din Primul cerc, rangul lui este înlocuit de un altul. Proba virtuţilor de admitere în Primul cerc durează un an. La funeraliile unui cavaler din Primul cerc erau prezenţi restul membrilor rămaşi. În fiecare zi de Vineri, membrii Ordinului purtau un veşmânt de culoare cernită în amintirea patimilor lui Isus. Spiritul solidarităţii şi arborarea Semnelor heraldice ale Ordinului erau o normă permanentă obligatorie. Cel care omitea expunerea semnelor Ordinului era pasibil de o amendă. In spiritul timpului, Ordinul urmăreşte întărirea pământească a Bisericii lui Cristos sub aripa protectoare a religiei creştine care poartă cruciadă împotriva duşmanilor externi şi interni. Pe plan temporal, obiectivul principal al Ordinului este lupta împotriva turcilor şi a ereziei husite precum şi (nemărturisit) întărirea autorităţii regale împotriva veleităţilor de autonomie a magnaţilor maghiari şi a vasalilor Coroanei cât şi limitarea puterii politice a călugărilor.

Memorie Istorică: Ordinul Dragonului 1/2


Ordinul Dragonului (lat. Societas Draconistrarum), un ordin cavaleresc cruciat sub obedienţă religioasă creat de împăratul Sigismund de Luxemburg în 1408, în principal pentru a proteja creştinătatea de ameninţarea otomană. Printre membrii acestui ordin cavaleresc s-au numărat mai mulţi Bani ai Severinului şi Vlad al II-lea Dracul (tatal lui Vlad Ţepeş), înnobilat în 1431 la Nürenberg de către Sigismund de Luxemburg. La 12 decembrie 1408 este instituit în numele lui Isus Cristos, Ordinul religios cavaleresc al Dragonului care numără în Primul cerc un număr fix de 24 de cavaleri. Sigismund de Luxemburg va fi Maestru magnificus, fiind la rândul lui înconjurat de un număr de cinci cavaleri consilieri care vor purta gradul de Mareşali. Al Doilea cerc, cel al Scutierilor cavalerilor din Primul cerc, nu are un număr fix de cavaleri. Întreaga suprafaţă geografică a regatului Ungariei va fi împărţită simbolic şi tactic în "cercuri" de apărare asemănătoare imaginii heraldice a Ordinului Dragonului, cetatea Severinului şi banatul adiacent făcând parte din primul cerc cruciat de apărare, adică cel mai expus atacurilor. Dintre Banii Severinului care au făcut parte dintre Cavalerii Ordinului pot fi amintiţi unii dintre cei mai buni generali ai regelui Sigismund: Nicolae Perényi, Pipo de Ozora şi Tallóci Francisc.