Mongolii (I)

Imperiul mongol (Mongolyn Ezent Guren) a ajuns in apogeul sau pe două continente şi a rezistat aproape 300 de ani (1183-1502). Desi armata mongolilor nu a numărat niciodată mai mult de 230 de mii de luptători, imperiul mongol a fost cel mai mare imperiu pe uscat, peste 100 de milioane de locuitori si a fost creat într-un timp scurt de Ginghis Han (1206-1227) şi urmaşii lui, hanii: Ogadei (1229-1241), Güyük(1246-1248), Möngke(1251-1259 ) si Kublai (1260-1294). În secolele VIII-IX populaţia de triburi nomade turcice numită uiguri a preluat controlul asupra unei părţi din Mongolia, stabilind capitala la Karakorum, la sud-vest de Ulanbator.

Geneza Creştinismului românesc (XII)

Mărturia arheologiei 2/2

Anterioritatea unor biserici de lemn sau de tip bordei, era afirmată deja de Nicolae Iorga[1]. Supoziţia a răzbătut până la ultimii autori români care au tratat ori atins tangenţial tema arhitecturii ecleziastice[2]. Construcţia ipotetică, multiplu împărtăşită, a fost „rezolvată” prin aceea că s-a admis existenţa unor lăcaşuri de lemn, cu număr practic nelimitat, a căror perisabilitate ar fi cauza finală a neregăsirii lor. Nimic mai fals însă. Arheologia este în măsură să depisteze astfel de construcţii, cu condiţionarea minimă ca ele să fi existat într-adevăr. Tot aşa cum arheologia pot regăsi, şi au descoperit efectiv, casele de lemn şi anexele lor, mult mai vechi decât cele medievale. Secolele fără biserici au totuşi sate cu case descoperite, dar şi cimitire la fel de văduvite de lăcaşuri. Chiar dacă forma bisericilor ar fi semănat prea mult cu casele comune – ceea ce este deja exclus, după progresele înregistrate de arhitectura ecleziastică şi exigenţele de cult – ar fi fost nevoie de întâlnirea cu un inventar liturgic. Or, cum am amintit-o mai sus, nici asemenea mărturii nu există.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Geneza Creştinismului românesc (XI)

Mărturia arheologiei 1/2


Creştinismul timpuriu este argumentat prin opţiunea indivizilor sau, şi mai precis, prin reflexul podoabelor care le însoţesc portul şi unele obiecte uzuale. Mai departe, nu credem că cineva cu adevărat serios poate să-şi închipuie că o religie se poate întreţine doar prin obiecte de uz personal. Căci, dacă ne-am ascuţi cât de puţin privirea, am vedea cu surprindere că inventarul descoperit şi pus în evidenţă nu este decât cel destinat portului individual. El nu aparţine unui inventar liturgic consacrat care să ne demonstreze funcţionarea unor biserici. Dispunem de cruci pectorale, nu însă de cruci de altare, avem vase de lut cu tot felul de simboluri cruciforme, nu însă potire sau patere pentru împărtăşanie. Există opaiţe banale, dar nici un argument pentru utilizarea lumânărilor; oale de provizii, nu însă cristelniţe; morminte orientate cu faţa către răsărit, dar nici un fragment de icoană. Probabil că ar trebui să multiplicăm exemplele aşa încât să se vadă că avem dreptate.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld